Nu a fost nevoie să te aştept la ora fixată. Întreaga fiinţă-mi era invadată de visele rebele care printre lacrimile toamnei deveneau cuvinte inocente ce le aşterneam pe hârtie la miez de noapte.
M-ai rugat să definesc iubirea ascunsă printre stelele care nu dor, care nu mor…. , şi să-ţi mai spun, dacă e timp, despre culoarea cerului care, într-o secundă, a devenit nespus de cenuşiu…
Doamne, câte trebuie să fac pentru iubire! Am atins cerul. cu timiditate, fără să-nţeleg eul iubirii între “a fi” şi “a nu fi”, deşi, lacrima mea devenită lacrima iubirii, a alunecat nepăsătoare spre mâine. “De ce?” ai să mă întrebi. Nici o clipă nu e asemănătoare cu cea de azi, nici un apus de soare nu e mai indecis ca fărâma de iubire ce se strecoară printre clipele prezentului, obosit şi el de atâtea aşteptări.Iubirea obosită, rănită de frunzele de octombrie ce mi-au umplut sufleul, aşteaptă pe trecătorul grăbit spre mai bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu